Într-un peisaj unde cerul și pământul își dau mâna, un copac solitar își etalează rădăcinile într-o câmpie vastă, dominată de o catedrală de nori. “Sub cerul vast” vorbește despre acea magnifică izolare, despre frumusețea și forța naturii în cel mai pur și simplu aspect al său. Copacul, cu ramurile întinse, pare să capteze esența cerului, să dialogheze cu norii care îl supraveghează. Norii, în mișcarea lor teatrală, joacă o simfonie vizuală de lumini și umbre, un fond muzical pentru tăcerea copacului. Este o scenă care echilibrează dramaticul și serenul, capturând un moment etern unde fiecare element natural își află locul în partitura universului.