Bubu
Îmi face bine să scriu.
Despre Bubu, motanul care mi-a arătat cum arată iubirea necondiționată – rară, profundă, fără cerințe, fără cuvinte.
Poate că scrisul nu vindecă, dar aduce un pic de lumină atunci când doare.
Textul de mai jos este un monolog interior, o aducere aminte, o mulțumire.
Pentru el.
Pentru ce a fost.
Pentru ce încă este.
Uneori, stau nemișcată și ascult.
Ascult absența, ascult liniștea care încă păstrează conturul pașilor săi moi, aproape ireali, un murmur discret pe covorul încărcat de trecut.
În aer, golul nu e cu adevărat gol, ci impregnat subtil de prezența lui: Bubu.
Numele lui e o șoaptă repetată în gând, o liturghie tăcută pe marginea visului meu.
El nu mi-a cerut niciodată nimic, nici măcar atenția pe care lumea o pretinde mereu cu vehemență.
Exista pur și simplu.
Respira alături de mine în ritm egal, ca o umbră tandră, prezentă în fiecare oftat pe care îl înăbușeam, în fiecare privire obosită cu care încercam să deslușesc rostul lumii.
În această prezență delicată, în tăcerea lui fără întrebări, am simțit cum s-a născut o iubire diferită față de tot ce cunoscusem.
Nu o iubire ca cea descrisă în cărți.
Nu una însoțită de promisiuni ori așteptări.
Era altfel: infinită, subtilă, inefabilă.
O iubire care nu cerea nimic, nu judeca, nu strivea, ci doar se așeza, liniștită, ca o pisică torcând pe piept în timp ce lumea din jur se destrăma.
Credeam că înțeleg ce înseamnă să dăruiești și să primești afecțiune.
M-am înșelat.
A trebuit să apară el, cu ochii aceia adânci și limpezi, în care se reflecta întreaga mea ființă acceptată fără rezerve, pentru a descoperi că iubirea poate exista și fără condiții, fără negocieri.
Într-o lume care m-a învățat că afecțiunea se câștigă, el a dăruit-o simplu și deplin.
Încă îi simt greutatea trupului pe piept, caldă și protectoare ca o promisiune niciodată rostită, dar întotdeauna înțeleasă.
Uneori, fără să-mi dau seama, întind mâna spre perna goală, convinsă că îl voi regăsi acolo, dormind liniștit.
Nu-l mai ating acum.
Însă, într-un fel pe care nu-l pot explica, îl simt în continuare.
Iubirea lui e aici — invizibilă, dar vie.
Ce cadou straniu, ce dar imposibil de definit, această iubire oferită fără nicio garanție.
Într-o existență în care orice sentiment pare negociabil, el mi-a arătat o iubire pură, constantă, transparentă și totuși atât de concretă.
Poate tocmai de aceea durerea lui nu s-a risipit niciodată.
Nu e o rană, ci o lumină difuză.
O aducere aminte continuă.
O umbră blândă care dansează pe perete atunci când aprind lumina.
Pentru că iubirea lui n-a murit odată cu trupul său mic, ci s-a transformat într-o manieră de a fi, într-un fel de a vedea și a trăi lumea.
El m-a învățat cum se iubește.
Poate că acum am învățat și eu.
Nu așa cum iubesc oamenii.
Așa cum iubesc pisicile.
În întunericul camerei, când pereții se retrag și singurătatea se subțiază până devine străvezie, tu erai acolo.
Nu prin vorbe.
Nu prin gesturi ample.
Doar cu prezența aceea blândă, care oferea totul fără să pretindă nimic.
Cu lăbuța ta caldă.
Cu parfumul vieții tale mici.
Cu ochii tăi care vegheau în tăcere, chiar și atunci când păreai adormit.
Tu mă atingeai delicat, ca o adiere într-o dimineață de iarnă.