Fotografic vorbind, autoportretul este procesul prin care fotograful șe fotografiază pe sine însuși. Un autoportret este o prezentare a unui artist executată chiar de către el însuși. În același timp, subiectul și obiectul devin același lucru și nu există nimeni altcineva care să intervină în ședința fotografică.

Este un autoportret un portret psihologic al propriei persoane?

Înaintea secolului 19, moment în care a apărut fotografia, toate autoportretele din artă au fost un privilegiu de conservare pentru viitor, atât pentru artă, cât și pentru artiști. Noua tehnologie a schimbat dramatic conceptul de autoportret, datorită posibilității multiplicării masive, iar autoportretistica a devenit o producție de masă.

De la aparația aparatului Kodak în 1888 și a sloganului „You press the button, we do the rest”, fotografia a devenit accesibilă oricui.

Trăim într-o epocă a unei autoportretistici care creează dependență – cu excepția faptului că „selfiurile” care documentează atât de implacabil banalitatea activă a vieților oamenilor nu crează portrete cu adevărat și este neclar dacă există un sine individual, distinct, în spatele surâsurilor forțate.

Dacă portretul este opera a două persoane, fotograful și subiectul, iar relația dintre ei nu poate fi negată, acest lucru nu se întâmplă și la autoportret. Portretul are ca finalizare o imagine din două puncte de vedere subiective: a celui care fotografiază și a celul care este subiect.

Fotograful, fie și profesionist, nu-și poate ascunde sentimentele față de subiect, apoi tranformându-le conform propriului principiu vizual. Un caz cunoscut este Jo Spencer, cunoscută pentru seria de autoportrete „Photography Theraphy”, care a recunoscut că a întâmpinat probleme când fotografia femei nud, datorită propriilor spaime ideologice și a temerilor legate de ea.

În cazul autoportretului, reprezentarea de sine rămâne mai consistentă, deoarece lumina, exunerea, setarea și atitudinea sunt alese de aceiași persoană. Datorită acestui fapt, în acest caz posibilitățile de neînțelegere sau interpretare greșită sunt mai puține, deoarece individul preia poziția puternică a fotografului și controlează imaginea, recreându-se pe sine în mod independent.

În autoportret nu există granițe psihologice de trecut, iar autorul are mai multă libertate. Totuși, recrearea și interpretarea sinelui nu înseamnă în mod automat și că artistul prezintă adevărul despre el. Autoportretul nu înseamnă neaparat un adevăr, ci părți din acesta suprinse în anumite momente.

Fiecare autoportret atrage atenția și nu reprezintă o lucrare la comandă, ci un moment de adevăr, având în vedere că artistul nu trebuie să facă concesii nimănui. Dăcă prezintă o versiune idealizată sau deformată despre sine, o face în mod deliberat, modificând realitatea, respectiv adevărul. Fiecare autoportret este un dialog cu ego-ul.