Cutia pandorei: mitul care dă speranță omenirii

Rene Magrite Pandora’s Box

Un provocator al vremurilor sale, regizorul german G.W Pabst se bucura, în 1929, de admirația și respectul criticii pentru remarcabilul Cutia Pandorei, un film mut care exploata o operă din 1904 a dramaturgului german Frank Wedeking. Aceasta productie, care a lansat-o în galeria starurilor filmului mut pe actrița americană Louise Brooks, avea să intre în seria clasicelor, spunând povestea deloc moralizatoare a lui Lulu, o tânară mai puțin respectabilă, de care foarte onorabilul Peter Schön încearcă să se despartă, pentru a se căsători convenabil cu o altă femeie. Textul lui Wedeking i-a atras cândva atenția și compozitorului austriac Alban Berg, care, în 1937, și-a imaginat spectacolul de operă Lulu, o “lucrare de cotitură a secolului XX”, așa cum s-a impus și în fața criticii. Spectacolul spune povestea unei frumoase dansatoare, care devine, pe rând, soția și amanta mai multor barbați, fiind, de asemenea, și partenera unei lesbiene, pentru ca pe parcurs să comită o crimă, iar în final să moară într-o stare de degradare ce contrastează izbitor cu frumusețea ei din tinerețe. Considerând și textul lui Wedeking, acestea sunt doar trei ilustre exemple din seria sutelor sau poate chiar a miilor de producții artistice care au investigat, în cele mai creative sau insolite maniere, mitul Pandorei, o legendă care datează din secolul VIII-lea î.Chr. Povestită de Hesiod, legenda Pandorei promite, încă de la început, o intrigă specială: a fost cea dintâi femeie din lume, creată de Hefaistos și Athena, cu ajutorul celorlalți zei, la porunca lui Zeus. Fiecare dintre zeii care a contribuit la crearea sa a înzestrat-o pe Pandora cu felurite calități, de la frumusețe și grație, la iscusința sau puterea de a-l fermeca pe bărbat. De altfel, cuvântul “Pandora” înseamnă, în limba greacă, “cea înzestrată cu toate darurile”. Pentru că trebuia să aibă și o slabiciune, răutaciosul zeu Hermes a sădit în inima Pandorei viclenia și minciuna, iar Zeus a decis ca prin ea să fie pedepsită omenirea, căreia binefăcătorul Prometeu îi dăruise din cer focul.

Cutia Pandorei este un mit al originilor, care explică felul în care au apărut oamenii și cum s-au răspandit relele în lume, printre care și moartea. Există multe astfel de mituri, în diverse culturi, care încearcă să explice apariția diferitelor rele, precum bolile, ura sau războiul, iar cele mai multe dintre aceste legende spun că darurile «otrăvite » apar ca urmare a nesupunerii oamenilor față de zei. În marele său poem “Munci și zile”, Hesiod povestește cum Zeus, ca să se razbune pe Prometeu și pe ceilalți titani, i-a trimis-o pe frumoasa Pandora titanului Epimeteu. Fratele său, Prometeu, îl avertizase să nu primească nici un dar oferit de vicleanul Zeus, dar Epimeteu, fermecat de frumusetea femeii, nu a fost in stare sa reziste și a luat-o de sotie. Epimeteu, care păstra în casă un ulcior mare, cu capac, în care erau ferecate toate relele, și-a avertizat preafrumoasa soție să stea departe de el. De reținut faptul că s-a impus în mod eronat conceptul de cutie a Pandorei, pentru că, în poveste, era vorba de fapt despre un ulcior. O dată ajunsă în casa soțului ei, Pandora, însă, neputându-și stăpâni curiozitatea, a deschis în cele din urmă capacul ulciorului, din care au tâșnit nenumarate rele, răspândindu-se, apoi, în lume. Numai speranța, rămasă pe fundul ulciorului, nu a putut ieși, pentru că femeia s-a speriat de grozăvie și a închis, repede, capacul. De atunci, omenirea a inceput să fie urgisită de toate relele și necazurile, rămânând doar cu o singură consolare, Speranța.

Pandora simbolizează originea relelor din lume: toate vin de la această femeie, spune mitul, iar ea a fost facută din ordinul lui Zeus, drept pedeapsă pentru nesupunerea lui Prometeu, care furase focul cerului pentru a-l darui oamenilor. Potrivit legendei Pandorei, omul ar fi primit binefacerile focului în ciuda dorinței zeilor, ceea ce a atras răul în lume, adus de o femeie care a implinit urzeala cerului, deși acționa împotriva voinței sale. Femeia este prețul focului. La o analiză sumară, trebuie reținute doar simbolurile incluse în această legendă. Ele sugerează ambivalența focului, care i-a adus omenirii o mare putere, forța care poate atrage fie nefericirea, fie fericirea, dupa cum dorințele oamenilor vor fi drepte sau perverse. Și adesea femeia este aceea care transformă focul într-o unealtă a nefericirii. Focul mai simbolizează și iubirea, pe care orice om o dorește și o caută, deși îi aduce suferința. Omul, care a furat focul zeilor, va avea de îndurat arsura acestuia, din cauza focului dorințelor. Pandora simbolizează focul dorințelor care aduc nefericirea oamenilor.

O alta versiune a mitului Pandorei

Un alt mit grecesc, povestit de scriitorul latin Fulgentius, în secolul al V-lea d.Chr, răstoarnă puțin povestea, spunând că Prometeu a fost, de fapt, creatorul primilor oameni. El a fost acela care, amestecând pământ cu apă, a creat o statuie cu chip de femeie, deosebit de frumoasă, căreia apoi i-a daruit viața și a numit-o Pandora. Această versiune a nașterii Pandorei se apropie de binecunoscutul mit al lui Pygmalion și, la rândul ei, i-a inspirat pe mulți scriitori și artiști de mai târziu. De altfel, semnificațiile asociate acestui mit au variat de-a lungul istoriei. În Evul Mediu, mitul a căpătat o interpretare teologică. Curiozitatea nestăpânită, nefastă, aducătoare de nenorociri a Pandorei, a fost privită ca o imagine a mitului biblic despre “căderea în păcat”. Pandora a fost asimilată cu Eva, iar mărul ispitei, oferit de diavol, a fost comparat cu ulciorul numit impropiu “Cutia Pandorei”. Paralela se regăsește, mai târziu, într-unul din Adagiile marelui umanist Erasmus din Rotterdam. În lirica Renașterii, la poeții Pleiadei sau în Anglia, în cazul poetului Edmund Spenser, motivul Pandorei apare des, în versiuni foarte nuanțate.

Este surprinzător cât de numeroși au fost scriitorii care s-au lăsat inspirați de acest mit. Dramaturgul elisabetan John Lyly, unul dintre contemporanii lui Shakespeare, a prelucrat povestea Pandorei în comedia pastorală “Femeia din Lună”. Pandora apare ca personaj și in drama lui Calderon, “Statuia lui Prometeu”, precum și într-un libret de operă scris de Voltaire. Goethe însuși a scris scene alegorice în care a inclus acest mit și o operă dramatică în două parți, al cărei titlu inițial era “Întoarcerea Pandorei”. În dramaturigie, Frank Wedekind, unul din precursorii expresionismului european, a dat o tulburătoare interpretare naturalistă acestui mit, în drama intitulată chiar “Cutia Pandorei”. Aceasta piesă de teatru a fost, inițial, cenzurată din pricina conținutului de scene cu sexualitate explicită. Este vorba de o dramă modernă, care spune povestea lui Lulu, o femeie care nu ține cont de valorile morale și care a trecut prin închisoare fiind acuzată ca și-a ucis soțul. Dupa evadadarea din închisoare, aceasta devine prostituată și ajunge una dintre victimele lui Jack Spintecătorul. Piesa lui Wedeking este considerată de critica o declarație convingătoare despre primitivismul și superficialitatea naturii umane.

Așadar, nu doar virtuțile feminine, întruchipate în eroine mitologice sau legendare, îi pot inspira pe scriitori sau pe artiști, ci și micile defecte sau capricii ale femeii, care, cel putin din punct de vedere mitologic, pot aduce, uneori, mari nenorociri. Singura care va rămane, întotdeauna, va fi Speranța, darul neprețuit rămas pe fundul ulciorului numit “Cutia Pandorei”.

Artiști care au prelucrat in lucrările lor mitul Pandorei:

Sir Lawrence Alma Tadema (1881)

Arthur Rackham

Walter Crane

Dante Gabriel Rosetti