Autoportretul: narcisism sau explorare de sine? – Partea 4 (Identitatea de sine)

IDENTITATEA DE SINE

Identitatea de sine poate fi văzută și privită din mai multe unghiuri: există o identitate personală și socială, o identitate etnică sau una feministă, doar pentru a da câteva exemple.

Problema identității este strâns legată de căutarea sinelui și reprezentarea acestuia. În special astăzi, trăind într-o societate occidentală multimedia, identificarea sinelui și cunoașterea propriei identități au devenit mult mai diferite decât în cazul traiului într-o societate în care oamenii se identificau mai mult cu religia sau cu statul.

Identitatea poate fi hibridă sau multiplă. Se poate forma prin intermediul comunității: familia, religia, națiunea dar identitățile nu migrează liber; ele sunt limitate de frontiere și granițe.

Există multe teorii care definesc identitatea ca pe ceva determinat, de exemplu sociologia și ideologia. În cele mai multe teorii, instituțiile joacă un rol crucial: familia, școala, locul de muncă și, din ce în ce mai mult, media.

Analiza istorică a societății, dezvoltată de Karl Marx, de exemplu, consideră identitatea personală ca nefiind nici autonomă, nici fidelă modului în care lucrurile sunt în realitate. Sinele marxist este raportat la circumstanțele socio-economice în care trăiește: feudalism, capitalism sau revoluție, de exemplu.

Psihanaliza implică modele complexe de identitate. Conceptul freudian al subconștientului, de exemplu, plasează forța motrică a identității în instincte și experiențe sexuale reprimate. Freud face diferența între două tipuri de identificare: în primul tip, identificarea este cea mai timpurie și originală formă a legăturii emoționale cu un obiect, iar în cea de-a doua, obiectul devine un substitut, într-un mod regresiv, al unei legături-obiect libidinală, ca prin mijlocul, prin introiecția obiectului în ego.

Discipolul lui Freud, Lacan, a armonizat acest sine sexualizat cu identitatea lui Marx, produsă social, accentuând rolul limbajului în formarea identității. Pentru Lacan, intrarea tânărului copil în lumea limbajului produce subiectivitate, structurându-i energia libidinoasă ca limbaj și, prin această intrare în limbaj, copilul se formează ca subiect.

În capitolul “Identity and the Unconscious”, Madan Sarup folosește relatarea psihanalitică a lui Jacques Lacan legată de construcția identității, care are loc în principal în etapa oglinzii la copil, pentru a afirma că propriul nostru sentiment al sinelui și propria noastră identitate se bazează adesea pe o recunoaștere greșită.

Reflecția oglinzii (oglinda nu trebuie înțeleasă în mod literar) nu ne arată, în mod automat, adevărata identitate. Lacan înțelege dorința, articulată în privirea insistentă, de a juca un rol constitutiv în formarea identității sexuale și sociale. El susține că subconștientul pacientului dezvăluie un subiect fragmentat al unei identități schimbătoare și nesigure. Pentru Lacan, subiectul unitar este un mit. El se opune tuturor formelor de ego-psihologie și subliniază întotdeauna importanța, valoarea pozitiv afirmativă a subconștientului, dar afirmă în permanență că „eu”-ul din cognito, sau subiectul rațional unitar, este o iluzie. Lacan vede identificarea copilului cu imaginea sa din oglindă din etapa oglinzii ca pe o recunoaștere greșită, deoarece această identificare se bazează pe o iluzie. Există o ruptură între o licărire de unitate perfectă și starea reală de fragilitate a copilului. Pentru Lacan, auto-reflecția este întotdeauna o reflecție similară oglinzii, asociată etapei oglinzii.

Se spune că auto-reflecția este o simetrie care însumează toate diferențele în cadrul iluziei unei identități individuale omogene. În această accepțiune, auto-reflecția ar fi acea iluzie a unei conștiințe transparente pentru sine. Sarup mai susține că, adesea, avem o înțelegere și o imagine greșită asupra propriei noastre istorii și a propriei identități. Acest lucru se întâmplă deoarece subconștientul este subiectul necunoscut sinelui și sinele este de obicei nerecunoscut de ego. Madan exemplifică dificultatea de a identifica identitatea citând definiția nebunului dată de Lacan: un nebun este cineva care crede în imediata sa identitate cu sine, cineva care nu este capabil să realizeze o distanță mediată dialectic de sine.

Activitatea terapeutică prin fotografie a lui Jo Spence ne arată modul în care lucrările puternice de tip autoportret permit utilizatorului sau pacientului să obțină o distanță față de sine, care îl poate ajuta să își clarifice și să recreeze propriul sentiment de identitate.

În societatea occidentală s-a produs o trecere de la dominația ideologiei statului sau religiei la cultura mass media. Astăzi, ideologiile – și chiar politica – sunt articulate și reprezentate în principal prin media. Prezența unor noi medii digitale multiple care pătrund în fiecare gospodărie a schimbat modul în care comunică societatea.

Imaginile sunt dominante astăzi și o cantitate imensă de informații este transmisă mai mult prin intermediul imaginilor și mai puțin prin intermediul textului.

Accesul la informații se face rapid, economisind timp și transmițând iluzia că am putea cunoaște un subiect în câteva minute. Timpul este caracteristica hotărâtoare a societății informaționale în care identitățile sunt exprimate prin imagini. Și chiar mai rău: imaginile sunt amestecate cu identitățile. Identitatea individuală, astăzi, este destul de des percepută prin motto-ul arată-mi eticheta (telefon mobil, mașina, casa, îmbrăcămintea) pe care o ai și îți spun cine ești. Modul superficial în care sunt percepute identitățile în viața de zi cu zi este determinat, în general, de înfățișarea externă, vizuală a unei persoane.

Nu există nicio îndoială că, din ce în ce mai mult, construcția identității se bazează pe imagini. În acest context, ambele semnificații ale cuvântului imagine pot fi aplicate: imaginea în sensul impresiei pe care cineva dorește să o transmită cu privire la caracterul sau personalitatea sa și, de asemenea, fotografiile care contribuie la formarea unei posibile identități. (un exemplu pentru astfel de imagini ar fi fotografiile din revistele de modă care dictează nu doar trendul, plus stilul de viață echivalent, ci și, mult mai dăunător pentru femeile (tinere în special), o formă capitalistă și foarte nesănătoasă de auto-percepție.)

Sarup continuă: Doresc să subliniez faptul că identitățile noastre nu sunt pe deplin determinate: există contra identități care funcționează la fel de bine. Doresc să subliniez că nu avem o identitate omogenă, ci mai multe identități contradictorii. Mai mult, cred că două trăsături importante ale subiectului uman sunt permanente: mobilitatea și incompletitudinea. Într-un fel, identitatea este un proces, este eterogenă.

Madan Sarup s-a născut în India dar mediul său cultural este aproape în întregime britanic. Căutându-și identitatea, el se întreabă cum ar trebui să se numească și ce expresie ar putea folosi pentru a se identifica: poate un intelectual indian? Nu se poate identifica cu Marea Britanie, astfel încât nu-i place să i se spună persoană britanică de culoare sau, poate, indian britanic. Începe să caute indicii privind identitatea sa în cele trei pașapoarte ale sale Pașaportul face referire la naționalitatea sa, pentru a putea fi recunoscut într-o societate birocratică. Prezintă o fotografie a sa, plus câteva declarații despre sine; înălțimea, data și locul nașterii și profesia. Dar bineînțeles, este mult mai mult decât ceea ce actul de identitate spune despre el. Identitatea nu poate fi definită pe hârtie. În relația cu fotografiile, identitatea este astăzi mult mai puțin obiectivă decât era înainte, dar depinde de sentimentele interioare de identificare ale subiectului. Chiar dacă un pașaport se presupune a fi dovada naționalității tale, nu spune nimic despre tine ca persoană. Identitatea înseamnă mai mult decât un pașaport, mai mult decât înfățișarea cuiva; că are mai mult de-a face cu ceea ce crede cineva că este, ceea ce crede și ceea ce face.

Comunicarea este punctul crucial în cunoașterea identității cuiva. Oamenii au nevoie să vorbească și să ajungă să își cunoască sentimentele și gândurile. Dacă identitatea cuiva ar fi determinată de la naștere sau ar înceta să se mai dezvolte într-un anumit moment din viață, viața ar fi determinată iar examinarea și căutarea sinelui superfluă.

Procesul dezvoltării omului face aproape imposibilă categorisirea unui individ. Nici sinele, nici identitatea nu sunt fixe. Privind fotografia din pașaport, ne facem o idee legată de cât de puține informații poate transmite o singură imagine, dacă ne punem în această situație: privitul propriului pașaport ne arată discrepanța între ceea ce o persoană crede că este și ceea ce poate dezvălui imaginea. Nu foarte multe detalii.

Astăzi, identitatea este un sentiment individual și relativ gratuit a ceea ce este o persoană și cu ce se identifică ea. Poate anumite caracteristici, prieteni, activități, spiritualism sau shopping. Cât de liberi suntem în alegerea obiectelor sau subiectelor noastre de identificare este o altă problemă importantă relevantă pentru construcția identităților, dar din nefericire prea întinsă pentru a o include în această lucrare.

Discursul uman, prin definiție, nu poate fi niciodată pe deplin de acord cu sinele, în întregime identic cu cunoașterea sa despre sine, deoarece tocmai din cauza existenței subconștientului nu putem avea niciodată o cunoaștere absolută a identității.

Identitatea individuală dorește să fie descoperită și se dezvoltă pe durata unui proces care ține toată viața. Ca și sinele, identitate nu este fixă, ci caracterizează multiplicitate vieții. Autoportretul este un mod de a ne juca cu propria identitate și de a o descoperi.

De citit și:

Autoportretul: narcisism sau explorare de sine? – Partea 1 (Ce este autoportretul?)

Autoportretul: Narcisism sau explorare de sine? – Partea 2 (Ce este narcisismul?)

Autoportretul: narcisism sau explorare de sine? – Partea 3 (Narcisismul în Istoria Artei)

Autoportretul: Narcisism sau explorare de sine? – Partea 5 (Reprezentarea vizuală)