Autoportretul: narcisism sau explorare de sine? – Partea 3 (Narcisismul în Istoria Artei)

În istoria artelor frumoase, analiza operelor care au tendinţe de narcisism a cunoscut dezvoltări multiple. Un autoportret are rolul de a recunoaşte sinele şi de a-l reprezenta perfect în artă, pentru a fi analizat prin teoria lui Lacan a etapei oglinzii. Cheia autoportretelor este în ochi, implicând o reflexie pasivă a artistului asupra sinelui.

Durer este numit „tatăl autoportretelor”, implicând faptul că autoconştiinţa pictorului a fost explicit prezentată în autoportrete de Durer pentru prima dată. și este un exemplu al unui artist care validează poziţiile sociale comparând propria dispoziţie naturală şi creativitate cu Hristos, pentru a demonstra mândria pictorului.

Michelangelo Merisi da Caravaggio (1573 – 1610) a dus o viaţă condamnabilă, fiind numit un „pictor blestemat”. Caravaggio a lăsat un auto-portret care reflectă identitatea sa reală, după ce a trăit o viaţă dramatică. Opera este „David cu Capul lui Goliat‟. El şi-a proiectat autoportretul în capul lui Goliat pe care îl ţine un băiat pentru a-şi prezenta viaţa mizerabilă.

Artista suprarealistă Frida Kahlo, născută în Mexic şi-a sublimat durerea fizică din cauza poliomelitei şi accidentelor de maşină prin care a trecut la 18 ani şi a pictat multe auto-portrete. În special, a pictat „Spitalul Henry Ford‟ în 1932 în timp ce experimenta infidelitatea soțului ei şi un avort, prezentând situaţia oribilă în care se afla la acel moment, stând întinsă goală pe un pat plin de sânge, cu obiecte precum un fetus, o ureche internă, un pelvis, şi o radiografie.

Astfel de descrieri puternice sunt opusul vanităţii. În spatele cuplului liniştit, căsătorit din The Arnolfini Portrait , Van Eyck include portretul său miniaturizat reflectat într-o oglindă – un fel de semnătură dar, de asemenea, în opinia lui Hall, o amintire a afirmaţiei lui Seneca, conform căruia oglinzile au fost inventate ca ajutor spre autocunoaştere, nu pentru a încuraja dichisirea şi împodobirea.

Poate fi capul, sălaşul demonilor, detaşat de membrele de zi cu zi de mai jos de gât? Aşa pare să creadă creaţia lui Courbet “Desperate Man” care se holbează în oglindă cu ochi înspăimântaţi, bulbucaţi, în timp ce îşi trece mâna prin păr; copleşit de panică existenţială, el „verifică dacă mai este acolo şi nu doar o născocire sau un fragment”.

Una din cele mai frumoase analize îl descrie pe Gauguin trasând o similaritate între propriul cap tăiat și un urcior din piatră, “cu râuri de smalţ roşu care imită sângele”.

În secolul 20, actul autoportretisticii devine urât şi nevrotic, o formă de auto-abuz. Teoreticianul renascentist Alberti l-a descris pe Narcis ca pe inventatorul picturii, o artă care a “îmbrăţişat suprafaţa fondului”. Dar, în înţelegerea modernă, narcisismul este un viciu solitar, simptomul unei introversiuni bolnave. Egon Schiele se desenează în timp ce se masturbează obsesiv, iar Frida Kahlo îşi despică pieptul pentru a scoate la iveală o inimă sângerândă, din care picură sânge închegat pe rochia sa. Lomazzo, în derâdere faţă de divinitate, ţinea busole: spre deosebire, Kahlo manipulează un forceps, care prinde o venă cardiacă şi o trage din sânul său în poală. În aceeaşi pictură, se ţine de mână cu un geamăn identic, care poartă inima scoasă pe care o împart ca pe o broşă sau un simbol al iubirii.

Pentru o istorie care începe prin a afirma că autoportretistica, aşa cum era practicată de artiştii medievali, este “conectată cu salvarea personală, onoarea şi dragostea”, este o concluzie oarecum diminuată. Pentru artiştii contemporani, auto-expunerea ia locul autocunoaşterii şi publicitatea este un substitut strident al izbăvirii.

De citit și:

Autoportretul: narcisism sau explorare de sine? – Partea 1

AUTOPORTRETUL: NARCISISM SAU EXPLORARE DE SINE? – PARTEA 2

Autoportretul: Narcisism sau explorare de sine? – Partea 4 (Identitatea de sine)

Autoportretul: Narcisism sau explorare de sine? – Partea 5 (Reprezentarea vizuală)