Auto-explorarea: Jo Spence

Puține femei-fotograf sunt atât de curajoase ca artista britanică Jo Spence. O figură feministă și socialistă de vază în domeniul său, prin lucrările sale, Spence folosește puterea camerei pentru a provoca societatea în chestiuni legate de gen, de clasă, de moralitate, de identitate și, poate cel mai important, de propria sa istorie.

Primele sale eforturi în acest domeniu au fost făcute ca asistentă, iar apoi, ca și fotograf de stradă – timp în care a realizat portofolii pentru actori, fotografii de nuntă și poze cu “copilași drăguți”. Totuși, pe măsură ce s-a săturat de această ”abilitate de a crea mituri vizuale“, după cum o   numea chiar ea, artista și-a îndreptat camera spre ea însăși, realizându-și astfel cele mai proeminente opere.

În 1982, Jo Spence a fost diagnosticată cu cancer la sân, deși a refuzat să califice boala ca pe cel mai important lucru din viața ei – este greu de ignorat impactul pe care maladia l-a avut asupra lucrărilor sale, începând din acel moment.

Sentimentele pe care le avea față de tratamentul inadecvat la care a fost supusă în cadrul sistemului spitalicesc, au determinat-o să-și caute propria sa modalitate de a face față bolii. Ca artistă care decisese deja să exploreze modalitățile în care se identifica pe ea însăși și care se îndepărtase de rolurile consacrate de fotograf documentarist, Spence și-a intensificat folosirea abilităților fotografice sub influența maladiei.

Utilizarea auto-reprezentării a ajutat-o să facă față tratamentului de proastă calitate care i-a fost oferit pe când se afla în spital. Chiar și atunci când se afla în operație pentru îndepărtarea tumorii, a păstrat tot timpul pe piept un auto-portret cu inscripția “Proprietatea lui Jo Spence”.

Când a ieșit din spital și s-a confruntat cu perspectiva luptei cu cancerul, Spence a descoperit că fotografia era de mare ajutor când trebuia să-și vizualizeze anxietățile. Ea s-a implicat într-un grup de consiliere, precum și în alte forme de remedii holistice (precum fotografia). Activitățile de co-consiliere i-au dat ocazia să vorbească și să asculte, fără a ține seama de nici o ierarhie.

Cum era fotograf, ea a început să își pună întrebări despre felul în care boala și sănătatea sunt reprezentate în societate. Dat fiind că toată lume se așteaptă ca femeile să fie obiectul privirilor insistente ale bărbaților și să se înfrumusețeze pentru a deveni atrăgătoare, ele mai luptă încă pentru drepturile lor primare asupra propriilor lor trupuri. În opinia lui Jo Spence, cancerul ei de sân ar putea fi privit ca o metaforă pentru lupta femeilor. 

Jo Spence s-a auto-fotografiat în timpul examenului medical, în drum spre sala de operație, după operație, în spital, iar mai târziu, și-a documentat regimul de tratamente alternative pe care le-a ales pentru a-și re-echilibra întregul corp și viața psihică.

Când nu s-a putut fotografia, l-a convins pe radiolog să facă o poză în timp ce i se făcea o mamografie și l-a convins pe un medic de gardă să o pozeze în timpul operației.

Și-a revendicat întotdeauna dreptul de a-și defini propriul corp. Fotografiile sale nu pretind că ar atinge perfecțiunea tehnică și estetică, însă caracterul lor direct nemascat este cel care face ca ele să fie atât de radical de oneste. Pentru Jo Spence, aparatul foto a fost un mijloc vizual de a se explora și de a se ajuta pe ea însăși – și nu o modalitate de a crea poze plăcute. 

Ea a folosit aparatul foto ca pe un al treilea ochi, aproape făcând parte din ea, care privea tot timpul: analitic și critic și, totuși, rămânând în același timp atașat de experiențele emoționale și înspăimântătoare prin care trecea. Seria sa Pictures of Health este o formă foarte puternică de povestire personală, politică și terapeutică.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale terapiei Spence/Martin este utilizarea înregistrărilor unor ședințe în care se joacă roluri. În timpul ședințelor de co-consiliere, Martin și Spence au reconstituit scene din amintirile lor, folosind, uneori poze de familie ca și puncte de plecare pentru a pătrunde mai adânc în memorie. Aceste scene erau amplificate de către ascultător, care își asuma rolul de a pune lucrurile în mișcare în scenă, ghidându-l efectiv pe celălalt participant prin amintire. Acest lucru a fost descris foarte bine în cartea lui Spence ‘Putting myself in the picture’ (Plasându-mă pe mine în fotografie), unde vorbește cu Peter Clark, îndrumătorul său din timpul sesiunilor de co-consiliere.

Terapia fotografică de reconstituire combină terapia regresivă și terapia “teatrală” a jocului de roluri și folosește fotografia ca factor de înregistrare, pentru ca subiectul să poată naviga prin întreaga sesiune.

Faptul că Spence și Martin au folosit fotografii statice este irelevant, la fel ca și faptul că munca lor se realiza în condiții de studio (deși limitate). Munca realizată de ei acolo ar fi putut fi înregistrată și pe casete video.

Acestea fiind spuse, vorbind din perspectiva cuiva care se bucură de beneficiile tehnologiilor de editare digitală, oportunitățile pentru astfel de practici sunt mult mai largi în zilele noastre. Totuși, dată fiind experiența fotografică a lui Spence precum și experiența sa de artist (experiența cuiva care expunea lucrări într-o situație “de stradă”) este interesant de remarcat faptul că terapia foto Spence/Martin nu a fost transpusă pe alte suporturi media.

Povestea vieții sale este una epică – prezentată în detaliul în autobiografia sa din 1986 Putting Myself in the Picture, iar imaginile sale sunt intime, de jurnal, oneste, confruntaționale și, mai adesea incomode decât altfel. Totuși, pentru Spence, această documentare adesea grotescă, a reprezentat o călătorie necesară pentru a-și recâștiga trupul luat în stăpânire de boală. Pentru a face acest lucru, ea a refuzat o masectomie și alte forme occidentale de tratare a cancerului, precum radioterapia și chimioterapia – pe care le-a comparat cu un război nuclear împotriva corpului (“În cele din urmă, am început să-mi privesc corpul ca pe un câmp de luptă”) – și s-a orientat, în schimb, spre medicina tradițională chineză (TCM) pentru partea fizică a bolii și spre foto-terapie – o colaborare cu colegul său fotograf Rosy Martin – pentru partea emoțională. Student la psiho-analiză, acesta din urmă a devenit o parte crucială a muncii lui Spence din perioada următoare – adoptând tehnici din co-consiliere, s-a ajuns la o schimbare a dinamicii de putere fotograf – subiect, permițându-i subiectului să preia controlul asupra propriei sale narațiuni, să își pună în scenă propriile povești din trecut, și aducând, în cele din urmă subiectul în situația de a-și confrunta problemele, pentru a le rescrie, după cum credea Spence.

Chiar dacă, în cele din urmă, femeia-fotograf avea să triumfe în fața cancerului, ea avea să moară de leucemie în 1992, la o decadă după ce a fost diagnosticată cu cancer.

Deși nu a avut un mare succes comercial în timpul vieții sale – Spence a avut o problemă în a folosi imaginile altor oameni pentru a obține câștiguri personale și a acceptat cu bucurie să lucreze ca și secretară cu jumătate de normă pentru a-și plăti facturile – munca sa este astăzi atât aclamată cât și respectată de critici. Cu o moștenire care dăinuie prin colecția artistei, care i-a fost înmânată fostului ei partener și colaborator Terry Dennett  după moartea sa, o nouă expoziție intitulată Jo Spence: A Survey (Jo Spence: Un Studiu ), desfășurată sub egida curatorului Karsten Schubert, va prezenta lucrări realizate în acești ani cruciali, inclusiv opera sa auto-explicativă The Final Project (Proiectul Final) care a rămas în mod tragic neterminată din cauza morții artistei. În vreme ce prezentăm o selecție exclusivă de imagini semnate Jo Spence înaintea lansării de mâine, mai jos, stăm de vorbă și cu Niamh Coghlan, Director de Galerie la Richard Saltoun, pentru a obține o imagine mai profundă a lucrărilor seminale ale lui Jo Spence.

Pe măsură ce vizionăm imaginile și suntem martori la variabilitatea lor, devine evident faptul că adevărul este o construcție, iar identitatea este fragmentată de-a lungul mai multor adevăruri. Înțelegerea acestui lucru eliberează individul de căutarea constantă a neclintirii, a unui sine ideal și îi permite să se bucure de sinele său în cadrul procesului de transformare. 

Munca femeii fotograf și a scriitoarei Jo Spence pune într-o nouă lumină construcția identităților complexe. La începutul anilor ’80, în Remodelling Photo History (Remodelând istoria fotografiei), ea a încercat să arunce o privire mai atentă și mai clară asupra modalităților în care fotografiile funcționează în societate.

Cu siguranță, dacă psiho-analiza este leacul prin vorbire, foto-terapia ar putea fi considerată leacul prin privire. Fotografiile pot face realitățile fizice vizibile, deoarece, oferă posibilitatea de a obiectifica și de a vedea o parte separată din noi înșine. Auto-portretismul poate vizualiza diverse părți sau sub-personalități din cadrul subiectivității noastre, ceea ce îi permite fotografului să exploreze diferite poziții din cadrul propriei sale personalități.

În lucrările fotografice, încercăm adesea să reprezentăm ceea ce a fost conceput, până acum, ca fiind nereprezentabil. În vreme ce este clar că o astfel de operă nu schimbă lumea exterioară, odată ce realitatea noastră interioară sau fizică începe să se schimbe, ne simțim mai puțin neputincioși și putem să acționăm diferit. 

Implicarea în activități foto-terapeutice legate de identitate, ne poate ajuta să ne redefinim pe noi înșine deoarece, astfel de activități pat aduce la suprafață sentimente reprimate din subconștient. Cele mai șocante imagini ale artistei reprezintă bătăliile sale cu boala, după ce a fost diagnosticată cu cancer și a trebuit să sufere o operație la mijlocul anilor 80.

Aparatul foto a devenit tovarășul său de suferință, cu ajutorul căruia a făcut față bolii până când a murit.

Opera lui Jo Spence este provocatoare pentru că este radicală. Radical de onestă și consecventă în reprezentarea unui sine rănit care se zbate să-și găsească o nouă identitate.

Ea s-a luptat să devină un subiect al propriei sale povești, mai degrabă decât un obiect al poveștii altcuiva. Fotografiindu-se pe ea însăși, Spence a reușit să se smulgă din starea de suferință fără speranță și pasivitate și să treacă la o reflectare activă a bolii sale.

Asta i-a dat putere să se împace mai bine cu percepția sa despre procesul de îmbătrânire, boală și, în cele din urmă, moarte. Cu patru ani înainte să moară de cancer, ea a scris: „Nu pot spune că mă așteptam vreodată să-mi salvez viața cu toate astea, ci mai degrabă mă așteptam să învăț cum să trăiesc cu mine însămi și să fiu pregătită pentru eventuala mea moarte”.